//
you're reading...
Parenting

CÂND SĂ SPUNEM NU COPIILOR – partea II

Continuăm cu o serie de idei ce merită să fie reţinute şi de care să ţinem cont în multe din situaţiile de zi cu zi pe care le petrecem cu copiii noştri.

Cum să spunem NU

De ce trebuie să-i explic?

Este important să spuneţi nu, însă este esenţial să ştiţi cum să o spuneţi.

Prin explicaţii copilul înţelege mai bine adevăratele motive pentru care părinţii îi spun nu. Astfel, el poate accepta mai uşor autoritatea. …copilul va înţelege foarte repede că părinţii săi acţionează în temeiul unor motive exacte şi logice, bazate pe valorile umane.

…explicaţiile îl ajută pe copil să se dezvolte, deoarece poate parcurge firul nostru logic pentru a se gândi la situaţie şi pentru a învăţa lecţiile care decurg din ea.

Există şapte tipuri de probleme care pot apărea dacă suntem autoritari faţă de copil fără să-i oferim vreo explicaţie. Sunt aceleaşi probleme pe care le întâlnim zilnic în familie, la grădiniţă, la şcoală şi pe stradă.

  1. Copilul riscă să nu înţeleagă motivele pentru care ar trebui să respecte interdicţia.

Fără a-i oferi suficiente explicaţii, este posibil ca un copil să nu înţeleagă problemele şi pericolele cu care s-ar putea confrunta atunci când nu respectă interdicţiile.

  1. Copilul poate fi tentat să încalce în lipsa noastră interdicţiile impuse. El poate să ne asculte doar când suntem prezenţi, pentru a nu fi certat, dar să nu o mai facă atunci când lipsim
  2.  Copilul riscă să acumuleze inutil sentimente de frustrare, respingere şi mediocritate.

Din cauza faptului că părinţii nu vor să discute împreună cu el motivele impunerii unor anumite reguli de conduită, copilul îşi poate face tot felul de idei “Nu au încredere în mine;” “Ei cred că nu pot înţelege;” “Nu îşi fac niciodată timp să vorbească cu mine”; “Oare merit?”. Astfel, copilul poate dezvolta sentimente negative în ceea ce îl priveşte, precum frustrarea şi mediocritatea.

  1. Copilul se poate revolta împotriva autorităţii.

Fără explicaţii, copilul riscă să dezvolte sentimente de respingere faţă de autoritate şi să îi reziste. O poate percepe doar ca pe un simbol al puterii exercitate împotriva sa, pur şi simplu pentru că nu este justificată de motive plauzibile.

Îşi va forma, cu vârsta, o tărie de caracter care îi va permite să sfideze într-un mod tot mai deschis şi mai puternic această autoritate.

  1. Copilul riscă să fie limitat pe planul emancipării personale şi a dezvoltării sale intelectuale.

Neoferindu-i explicaţii plauzibile, părinţii nu îşi exprimă punctul de vedere în privinţa evenimentelor. Aceasta înseamnă că nu îi permit copilului să beneficieze la maximum de experienţa lor.

  1. Copilul riscă să dobândească un model greşit de comunicare.

Atunci când părinţii nu îi oferă îndeajuns de multe explicaţii, riscă să îi dea un exemplu defectuos în materie de comunicare. Copilul nu învaţă să dialogheze, venindu-i foarte greu să se familiarizeze cu acest instrument minunat. Dimpotrivă, există şanse foarte mari ca dialogul cu părinţii săi să fie deficitar şi să întâmpine dificultăţi pe acest plan pe tot parcursul vieţii.

  1. Copilul poate să spună la rândul lui nu fără nici o justificare.

Copilul cu suficient de multă tărie de caracter poate, în aceeaşi măsură, să decidă să acţioneze în acelaşi mod ca părinţii lui, nejustificându-şi nici faptele, nici vorbele. Aste înseamnă că va spune nu şi atât! În acest moment, refuzul se transformă într-un instrument de sfidare a autorităţii. În plus, se creează şi un raport de forţe în care cel mai încăpăţânat câştigă, fie că are dreptate sau nu. Plecând de aici, relaţia se deteriorează şi devine nocivă pentru toţi.

Iată o listă cu 15 consecinţe positive şi avantaje ce decurg din abordările explicative, ce însoţesc manifestarea autorităţii în faţa copiilor.

  1. Copilul înţelege mai bine motivele intervenţiilor şi interdicţiilor.
  2. Copilul respectă mai uşor restricţiile, chiar şi în lipsa părintelui sau a unei alte personae cu autoritate.
  3. Există mai puţine riscuri ca un copil să se revolte contra autorităţii.
  4. Părintele este mai bine înţeles.
  5. Copilul îşi respectă mai mult părinţii.
  6. Comunicarea dintre părinte şi copil devine mai constructivă şi mai educativă.
  7. Între părinte şi copil se stabileşte mai uşor o relaţie benefică, clară şi transparentă.
  8. Copilul acceptă mult mai uşor să devină complicele părinţilor săi decât să rămână indifferent.
  9. Copilul acceptă mult mai uşor valorile familiei şi ale societăţii.
  10. Copilul înţelege mult mai repede că nerespectarea acestor lucruri îi poate aduce diverse restricţii impuse de părinţi.
  11. Copilul dobândeşte un model de comunicare de calitate, care îi permite să îşi împărtăşească mai efficient sentimentele şi gândurile.
  12. Copilul trăieşte mai puţine frustrări.
  13. Copilu se simte mai iubit.
  14. Copilul se bucură de o mai mare încredere în sine şi în părinţii săi.
  15. Copilul beneficiază de un mediu familial care îi permite o mai bună dezvoltare intelectuală şi emoţională.

Dar:

  1. Explicaţiile nu sunt întotdeauna de ajuns, trebuie să şi acţionăm!
  2. Nu este bines ă repetăm neăncetat aceleaşi explicaţii.

Dacă copilul are sub 2 ani, mai este nevoie să-i explic?

În psihologie este foarte cunoscut faptul că de la 0 la 5 ani copiii trec prin momentele de educaţie cele mai marcante pentru viitorul lor. Emanciparea şi dezvoltarea lor intelectuală depind aproape în totalitate de ceea ce învaţă în această perioadă.

…trebuie să ne comportăm cu micuţii noştri ca şi cum ar fi capabili să înţeleagă chiar tot ce le spunem. Trebuie să le dăm ocazia să înveţe singuri. Să le oferim explicaţii simple, într-un limbaj pe care să îl poată înţelege sau cel puţin pe care să îl poată deprinde într-o perioadă scurtă de timp. În acest fel, chiar dacă nu înţeleg pe moment sensul cuvintelor noastre, acestea măcar vor fi foarte folositoare pentru procesul de învăţare.

Explicaţiile joacă, în general, un rol foarte important în educaţia copiilor. Dar, cu toate acestea, primează intervenţiile directe, cum ar fi atingerea (tot cu blândeţe), privirea, o diversiune sau o mică interdicţie verbală, care rămân cele mai eficiente în cazul copiilor de vârste mici.

Cele mai bune motive pe care le pot oferi copilului meu

Pe plan educaţional, abilitatea de a putea oferi explicaţii uşor de acceptat de către copil se dovedeşte un atuu.

Cele mai bune explicaţii pe care le putem oferi copiilor noştri sunt, de obicei, cele care:

  • se bazează pe o anumită logică;
  • sunt coerente;
  • se bazează pe fapte şi pe consecinţe;
  • îl pot învăţa ceva pe copil şi nu îl culpabilizează.

O metodă simplă de a verifica dacă copilul a înţeles

…este important să verificăm dacă copilul a înţeles ceea ce tocmai am spus.

Această verificare are ca scop asigurarea că a ascultat cu atenţie şi că nu va interpreta mesajul greşit.

După ce i-am oferit explicaţăă, trebuie să îl rugăm să ne explice- cu propriile cuvinte- ceea ce tocmai i-am spus.

În timpul acestui exerciţiu, trebuie să fim atenţi ca el să nu repete exact cuvintele folosite de noi, fiind de fapt cu gândul în altă parte.

…Dacă nu poate discuta pe acel subiect cu propriile cuvinte, nici măcar într-o mică măsură, înseamnă că nu a înţeles.

Dimpotrivă, dacă copilul ne explică în mod corect şi cu propriile cuvinte mesajul e semn că a înţeles foarte bine.

Este normal ca un copil să insiste

Capacitatea de a spune nu măreşte foarte mult eficacitatea intervenţiilor noastre, permiţând astfel maximizarea rezultatelor bune: supunere, respect, instruire, colaborare, emancipare etc. Dar copilul rămâne copil şi nu trebuie să uităm acest lucru!

De aceea, trebuie să ne fie foarte clar că, în pofida autorităţii, copiii oricum vor uita uneori restricţiile sau explicaţiile noastre. Din când în când vor încerca să facă după cum îi taie capul – este metoda lor de a verifica dacă interdicţiile încă mai sunt valabile.

Chiar dacă este normal ca unii copii să aibă momente când nu sunt ascultători, noi trebuie să fim consecvenţi în trasarea limitelor.

Dacă într-o zi îi interzicem un anumit comportament, iar într-o altă zi i-l permitem, atunci copilul nu se va schimba niciodată. Sau cel puţin, nu datorită nouă. Deci este foarte important să intervenim ori de câte ori o problemă reapare (excepţie făcând cazurile când există motive întemeiate să o facă).

De altfel, cu copiii este nevoie de o anumită doză de flexibilitate şi răbdare.

Pentru a fi ascultat în adevăratul sens al cuvântului, nu este bine să repetaţi prea des aceleaşi lucruri. Ci, dimpotrivă, trebuie amintite doar în anumite momente, când este cazul. Astfel spus, trebuie să ştiţi că nu este indicat să abuzaţi.

Iar autoritatea se poate exprima prin cuvinte, dar şi prin gesturi. Pentru a spune nu, trebuie să găsiţi echilibrul între cele două.

…pentru a ne face ascultaţi, este bine ca uneori să fim mai fermi. Copilului nu trebuie să i se lase loc de alegeri. Uneori trebuie să forţăm nota, trecând “mai degrabă” la acţiune, în loc să-i repetăm fără încetare acelaşi lucru.

În pofida rigorii pe care părintele trebuie să o impună şi să o exercite, să nu uităm că şi delicateţea este importantă. Nu este nevoie să recurgem la metode brutale. Trebuie doar să fim hotărâţi.

Cum să spuneţi nu şi să fiţi convingători

Pentru ca intervenţiile noastre să fie cât mai eficiente, trebuie să respectăm pe cât posibil recomandările care urmează:

  1. Copilul trebuie să fie atent, ascultându-ne.
  2. Trebuie să oferim un exemplu sau cel puţin nişte motive întemeiate, care să ne justifice atitudinea….Un adult care aplică în viaţa de zi cu zi sfaturile pe care le dă şi copiilor este mult mai credibil. Şi e normal. Este foarte greu pentru un copil să accepte sfaturile noastre, dacă nu facem pentru noi înşine ceea ce le cerem lor să facă.
  3. Pentru ca un copil să ne asculte, trebuie să poată trăi ca un copil…Nu le putem cere copiilor să aibă un comportament care contravene naturii lor. Acţionând împotriva ei, ne facem sarcina mai dificilă. Ne chinuim foarte mult muncind “contra curentului”, pentru că un copil nu va putea să ne respecte exigenţele.
  4. Pentru ca un copil să fie ascultător, trebuie să se poată distra.
  5. Pentru ca un copil să ne asculte, trebuie să îşi poată exprima liber opiniile.
  6. Mesajul nostrum nu trebuie transmis pe un ton de reproş. Pentru a ne face înţeleşi, este de preferat să nu îi facem reproşuri copilului. Această tactică ne permite evitarea reacţiilor care pot întrerupe comunicarea.
  7. Mesajul trebuie să culpabilizeze cât mai puţin.
  8. Mesajul nu trebuie să fie ameninţător…în loc să îl ameninţăm atunci când nu ascultă, este mai bines ă facem în aşa fel încât să îşi poată asuma responsabilităţile, adică să plătească singur preţul nerespectării. Asta doar dacă aceste responsabilităţi nu implică vreun pericol, bineînţeles.
  9. Trebuie să fim atenţi să nu dramatizăm amploarea evenimentului. …de fapt, dacă exagerăm o problemă, ea devine mult mai dificilă ca la început. În consecinţă, mult mai greu de rezolvat.
  10. Trebuie să spunem NU fără a determina copilul să ne sfideze.

Unii specialişti vorbesc despre copiii “elastici”: “Din secunda în care îi lăsăm, se întorc la punctul de plecare, la locul interzis”.

Există foarte multe modalităţi de a trece la un alt moment, pentru a evita lansarea unei provocări:gâdilându-l, glumind, vorbind despre altceva etc.

  1. Trebuie să evităm să îi vorbim despre mai multe probleme în acelaşi timp….Odată ce am rezolvat o problemă, trecem la următoarea. E o chestiune de eficacitate.
  2. Trebuie să evităm să îi vorbim în acelaşi mod.
  3. Trebuie să fim Fermi şi consecvenţi în fiecare zi. Pentru ca un copil să creadă în autoritatea noastră, este nevoie să o exercităm în mod continuu şi ferm de fiecare dată când acesta se abate de la reguli.

Dacă într-o zi e Nu, iar a doua zi e Da, dacă îi interzicem ceva, iar a doua zi îi permitem acel lucru fără motive întemeiate, atunci lucrurile nu vor merge “ca pe roate”. Şi asta deoarece copilul îşi va încerca şansele de fiecare dată când poate, pentru simplul fapt că, într-una din două ocazii, regulile nu se aplică.

De altfel, la început, dacă copilul nu este obişnuit cu fermitatea, va fi tentat să I se opună. Aşa că va încerca tot felul de şiretlicuri manipulatoare, obişnuite sau enervante: crize de plans sau de furie, mici dureri nesemnificative, tentative de nesupunere, afronturi verbale sau ameninţări. Singura metodă ca să ne ia în serios şi să înceteze cu acest tip de comportament e să recurgem la calm şi tenacitate.

  1. Trebuie să îl facem să înţeleagă că nu suntem obligaţi să stăm la dispoziţia lui şi că nu vom mai fi, dacă nu ne respectă.

Şantajul poate merge foarte departe, sub diverse forme: ameninţare verbală, fizică, ameninţarea cu sinuciderea, cu renunţarea la şcoală etc.

Nu trebuie să acceptăm nici un fel de şantaj, încă de la început. Acest principiu este fundamental. Din momentul în care am cedat primelor şantaje, ne-am creat singuri capcana în care vom cădea mai târziu. Văzând că şantajul funcţionează, copilul va abuza de el.

                                 Fragmente şi idei din  de Robert Langis

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: